TUDOR ARGHEZI – UN POET A PROFUNZIMILOR

Viaţa

Tudor Arghezi s-a născut la Bucureşti 21 mai 1880, numele său adevarat fiind Ion Nae Theodorescu. Pseudonimul Arghezi provine, dupa cum mărturiseşte ȋnsuşi poetul, de la numele vechi al Argeşului, Argesis.

Debutează la o revistă obscură, „Linia dreaptă” cu articolul „Vers şi poezie”, iar ca poet publică la vârsta de 16 ani ȋn revista lui Al.Macedonski, „Liga ortodoxă”, poezia „Tatălui meu„, sub pseudonimul Ion Theo. Macedonski ȋl recomandă intr-un articol ca pe un poet care „rupe cu o cutezanţă fără margini cu toată tehnica veche a versificării, toate banalităţile de imagini şi de idei”. In 1896 ȋi apar ȋn aceeaşi revistă 15 poezii şi ȋl cunoaşte pe Caragiale şi pe pictorul Stefan Luchian.

Intre anii 1897 – 1898 colaborează la „Revista modernă” şi „Viaţa nouă” a lui Garabet Ibrăileanu şi semnează pentru prima oară cu pseudonimul cu care va deveni celebru, Tudor Arghezi.

Din dorinţa de a deveni călugăr, în 1899, se retrage la Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti, cu numele de Iosif, fiind hirotonisit diacon la Mitropolie un an mai târziu, unde va colabora la traducerea unor cărţi religioase.

Pleacă ȋn Elveţia în 1905, apoi, renunţând definitiv la viaţa monahală, urmează aici o şcoală de meserii şi munceşte pentru a se ȋntreţine. Se ȋntoarce ȋn ţară în 1911, unde scrie şi publică poezii ȋn revistele vremii. Se căsătoreşte cu Paraschiva Burda în 1916, cu care are doi copii: Domnica Mitzura si Iosif Barutu. Intre anii 1918 – 1919 este arestat şi ȋntemniţat la Văcăreşti, ȋmpreună cu Ioan Slavici, fiind acuzaţi de colaborationism, pentru eliberarea lor intervenind Nicolae Iorga.
Primul volum de poezii apare foarte tarziu, în 1927
, la vârsta de 47 de ani, având un titlu sugestiv – „Cuvinte potrivite”, care-1 impune definitiv ȋn literatura română.
Editează mai multe volume : în 1931
 apare volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat ca de altfel şi “Poarta neagră” de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză “Cartea cu jucării”, inaugurând o direcţie secundară în creaţia sa, ce va continua mai apoi cu volumele: “Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărţişoare”, “Prisaca”, “Zdreanţă”, etc. În 1934 apare romanul “Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă şi devotamentul filial. Urmează în 1935 “Versuri de seară”, romanul “Cimitirul Buna-Vestire” – 1936, volumul de versuri “Hore” – 1939, romanul “Lina” – 1942 şi altele

Moare la 14 iulie 1967 şi este ȋnmormantat ȋn grădina casei sale de la Mărţisor, iar ȋn epitaful alcătuit de poet este menţionat: „Tudor Arghezi / născut la 21 mai 1880 in Bucureşti / cu origine pământească din Gorj / Stins şi ȋnhumat aici la Mărţişor”.

  • Premii și distincții

Pentru activitatea sa remarcabilă în literatură primește prima oară în 1936, la egalitate cu George Bacovia și a doua oară în anul 1946, Premiul Național de Poezie. În anul 1955 este ales membru al Academiei Române, este distins cu numeroase titluri și premii, iar în anul 1965 primește Premiul Internațional Johann Gottfried von Herder.

A fost sărbătorit cu prilejul zilelor de naștere la 80 și, respectiv 85 de ani, ca „poet național”.

În 1965 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură. Nominalizarea a venit din partea filologului italian Angelo Monteverdi.

TEME ȋn poezia lui Arghezi

  • CUNOAŞTEREA

  • ATITUDINEA FAŢĂ DE VIAŢĂ ŞI MOARTE

  • RELAŢIA CU DUMNEZEU

  • CONDIŢIA ARTEI ŞI A ARTISTULUI

MEDALION LITERAR

De-abia plecaseşi

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Cântec de adormit Mitzura

Doamne, fă-i bordei în soare,
Într-un colț de țară veche,
Nu mai nalt decât o floare
Și îngust cât o ureche.

Și-n pridvor, un ochi de apă
Cu o luntre cât chibritul,
Ca-n crâmpeiul ei să-ncapă
Cerul tău și nesfârșitul.

Dă-i un fluture blajin
Și o broască de smarald
Și-n pădurea de pelin
Fă să-i stea bordeiul cald.

Și mai dă-i, Doamne, vopsele
Și hârtie chinezească,
Pentru ca, mânjind cu ele,
Slava ta s-o smângălească.

Și când totul va fi gata
S-o muta la ea și tata.

Frageda

Nu îi fie de deochi,
Ce frumoasă-i fără ochi!
Tivul pleoapelor se coase-n
Ferfeniţe de mătase.

De când s-a uitat în stele
I s-a prins bezna de ele.
Dintr-un lunecuş cu pana
I s-a-ncondeiat sprânceana.
E tot pana care scrie
Fluturii din păpădie.
A luat gura ei tipar
Parcă de la nenufar:
Ce i-a spus visul ascuns,
De-a şoptit şi i-a răspuns?
Nu ş’cu cine seamănă
Că îi pare geamănă:
O să mă silesc să caut
A ghici pe nai şi flaut.

Între perine şi pături
Mâna-i stă pe-aci, pe-alături.

Pune-i degetare
Câte-o sărutare.

Umblă-ncet, ia-i măna-ncet,
Mută-i-o încet,
Să nu se deştepte…
Şi-n cuprinsul pălmii drepte,
De zântii de marte,
Pune-i mărţişor o carte.

Flori de mucigai

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

O furnică

O furnică mică, mică
Dar înfiptă, va să zică,
Ieri, la prânz, mi s-a urcat
De pe vişinul uscat
Pe picioare, pentru căci
Mi le-a luat drept nişte crăci.

Mărunţica de făptură
Duse harnică la gură
O fărâmă de ceva
Care-acasă trebuia
Aşezat în magazie
Pentru iarna ce-o să vie.

„Un’ te duci aşa degrabă”
Gândul meu mâhnit o-ntreabă,
Încă nu te-ai lămurit
Că greşeşti şi-ai rătăcit?
Cu merinda îmbucată
Te-ai suit până-n cravată
Şi mai ai până-n chelie
Două dealuri şi-o bărbie.
Nu vrei, tată, să-ţi arăt
Cum iei drumul îndărăt?

Să-ţi mai pun o întrebare
E aproape de culcare:
Unde dormi, aici, departe?
Într-o pagină de carte?
S-ajungi virgulă târzie
Într-un op de poezie?”

Mă gândesc ce-i de făcut
S-o feresc de neştiut,
Îngrijat de ce-o să zică
Maica stareţă furnică
De-o lipsi din furnicar,
Şi-o aşteaptă în zadar.

Zdreanţă

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din calţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără pareche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.

– „Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. – „L-a mâncat!”
„Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte.”
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
„S-a făcut a dracului!”