Motto: „…Ș-acel rege -al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri…”

(Mihai Eminescu – Epigonii)

„A lui lira multicorda a rasunat la orice adiere ce s-a putut destepta din miscarea poporului nostru in mijlocia lui. ”

(Titu Maiorescu  Poeti si critici)

ALECSANDRI SI LEGENDELE MOSTENITE DE LA STRAMOSII NOSTRI

Eveniment la clase, prin lectura si dezbateri

Haideti sa redecoperim creatia marelui autor de la Mircesti, care dupa modelul romantismului, recupereaza spiritul literaturii populare! Dupa o tinerete petrecuta la studii in strainatate, a urmat o insemnata implicare in sferele vietii culturale, sociale si politice din tara de origine. Alecsandri a avut constiinta valorii spiritului autohton, intelegand ca universalul se percepe prin particular si spirit national, prin traditie, prin conservarea intelepciunii si sensibilitatii arhaice. 

Activitatea literara a lui Vasile Alecsandri a fost ampla, aceasta incluzand cam toate speciile literaturii, si nu în ultimul rand legendele. Inainte sa se implice in organizarea Revolutiei de la 1848, petrece mult timp calatorind pin muntii Moldovei, descoperind si evidentiind valoarea artistica a poeziei populare. Inspirat de fascinanta comoara a miturilor si creatiilor anonime, incepe el insusi sa scrie balade, doine, legende si basme populare. Colectia de titluri mai jos subliniaza evenimente istorice care evoca geneza si parcursul prin timp al poporului roman, dar si cateva legende despre pasari si flori. Legenda ciocarliei si Legenda randunicai au la baza motivul metamorfozarii, asa cum este perceput in mitologia romaneasca. In Legenda randunicai observam modalitatea poetica de revelare a mitului erotic, iar in Legenda ciocarliei descoperim transfigurarea artistica a mitului soarelui.


Legenda lăcrimioarei (versuri mai jos)
Legenda rândunicăi (versuri mai jos)
Legenda ciocârliei (versuri mai jos)
Dan, căpitan de plai
Dumbrava roşie
Pohod la Sybir
Cântecul ginţii latine
Ghioaga lui Briar
Cuza Vodă

Andrii Popa (balada, versuri mai jos)

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacau – d. 22 august 1890, Mircesti, judetul Iasi) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Romane, creator al teatrului romanesc si al literaturii dramatice in Romania, personalitate marcanta a Moldovei si apoi a Romaniei de-a lungul intregului secol XIX-lea.

Alecsandri si-a petrecut copilaria la Iasi si la Mircesti, unde a revenit pe intreaga durata a vietii sale sa-si gaseasca linistea. Spatarul Alecsandri l-a inscris pe fiul sau la pensionul francez, unde a studiat alaturi de Mihail Kogalniceanu si de Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie si pentru care a scris Chiritele si o mare parte din Cânticelele comice.

In anul 1834, impreuna cu alti tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza si pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, urmand cursurile Facultatii de Ingineri. În 1840, împreună cu Mihail Kogalniceanu si Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iași și și-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatica insumează circa 2000 de pagini, ramanand cel mai rezistent compartiment al activitatii sale literare și va constitui baza solida pe care se va dezvolta dramaturgia romaneasca in principalele sale directii tehnice: comedia si drama istorica. Din 1842 dateaza importanta sa calatorie in muntii Moldovei, in urma careia descopera valoarea artistica a poeziei populare. Scrie primele sale poezii in limba romana pe care le va grupa mai tarziu in ciclul Doine si care sunt foarte strans legate de modelul popular din care au luat nastere. Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntasii Revolutiei de la 1848. Miscarea revolutionara din Moldova a avut un caracter pasnic (fiind denumita in epoca „revolta poetilor”).

Dupa infrangerea miscarii pasoptiste, Vasile Alecsandri este exilat. Dupa ce calatoreste prin Austria si Germania, se stabilește la Paris, unde se intalneste cu alti militanti pasoptisti munteni; din perioada exilului dateaza poeziile Adio Moldovei si Sentinela romana. In mai 1849 pleacă, impreuna cu ceilalti exilati, la Brasov, apoi in Bucovina, iar in toamna aceluiasi an, la Paris. Se intoarce in tara in luna decembrie.

Legenda lăcrimioarei

I

În rai nici o minune plăcută nu lipsea.

Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea, 

Căci albele potire în veci tot înflorite

Scoteau din a lor sânuri arome nesfârşite.

Lumina era moale şi-ndemnătoare şopţii.

Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopţii. 

Prin arbori cântau păsări, prin aer zburau îngeri,

Şi nu găseau răsunet în el a lumii plângeri; 

Căci scris era pe ceruri, pe frunze şi pe unde:

Nici umbra de durere aice nu pătrunde”.

Pe maluri verzi, frumoase, de râuri limpezite,

Stau sufletele blânde, iubinde, fericite, 

Gustând în liniştire cerească veselie

Ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie. 

Dulce-adăpost de pace, grădină-ncântătoare…

Avea orice minune, dar îi lipsea o floare. 

II 

Şi iată că soseşte un oaspe de pe lume,

Un suflet alb şi tânăr pe-un nor de dulci parfume; 

Iar sufletele toate îi ies lui înainte,

Primindu-1 cu zâmbire, cu gingaşe cuvinte, 

Şi-i zic: „În raiul nostru bine-ai sosit, copile!

Curând plecaşi din viaţă! Nu plângi a tale zile?”

Nu, căci am dat o clipă de viaţă trecătoare

Pe alta mai ferice şi-n veci nepieritoare.”

Şi nu ţi-e dor acuma de lumea pământească?”

Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească.”

Cum? Nu laşi nici o jale pe urma ta duioasă?”

Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă

Şi vecinic după dânsa voi plânge cu durere!” 

Zicând, copilul plânge, lipsit de mângâiere,

Şi lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare. 

De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare!

Legenda rândunicăi

Rândunică, rândunea

Ce baţi la fereastra mea?

Du-te-ţi pune rochiţa,

Că te arde arşiţa,

Te suflă vântoaiele

Şi te udă ploaiele.

Mergi în câmpul înverzit,

Că rochiţa a-nflorit

Şi o calcă turmele

Şi o pasc oiţele.

(Cântec poporal)

 I

Când se născu pe lume voioasa Rândunică,

Ea nu avea făptură ş-aripi de păsărică,

Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat,

Copilă drăgălaşă de mare împărat.

Dar fost-a o minune frumoasă, zâmbitoare,

Sosită printre oasneni ca zâmbetul de soare,

O gingaşă comoară formată din senin,

Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,

Şi maica sa duioasă, privind-o, se temea

Să nu dispară-n aer sub forma de o stea.

O zână coborâtă din zodia cerească

Veni să o descânte, s-o legene, s-o crească,

Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,

S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri.

Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută,

De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,

Şi-n apa încălzită cu lemn mirositor

O trestie, un fagur ş-o floare de bujor,

Menind prin şoapte blânde copila să devie

Năltuţă, mlădioasă ca trestia verzie,

La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare

Şi ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare.

Apoi zâna-i aduse o dalbă de rochiţă,

Din raze vii ţesută, cu stele prin altiţă,

Şi-i zise: „De-ţi e gândul să ai parte de bine,

Rochiţa niciodată să n-o scoţi de pe tine,

Şi cât vei fi al lumii frumos, iubit odor,

Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii zburător,

Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale

Pe oricare funtă cu forme virginale,

Pe dalbele copile, a dragostei comori,

Ce-s jumătate fete şi jumătate flori,

Pe zânele născute în atmosfera caldă,

Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,

Şi chiar pe luna plină de o lumină moale,

Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale”.

II

Copila descântată de zâna ei cea bună

Creştea-ntr-o ziuă numai cât alta într-o lună,

Ş-a sale brăţişoare, ş-a sale mici picioare

Aveau, fiind în leagăn, mişcări de aripioare;

Iar când ieşi din cuibul în care înflorise

Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,

Când umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,

Putea să se măsoare pe umbra unui crin,

Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele

Ce lunecau prin aer şi o chemau la ele,

S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini,

Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini,

Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri

Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri,

Şi-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată

De dulcea armonie naturii deşteptată.

Atunci pe nesimţite un glas de zburător

Îi tot fura auzul şoptindu-i, plin de dor:

Atât eşti de frumoasă la chip şi la făptură,

Că nopţii dai lumină, şi iernii dai căldură,

Şi orbilor din umbră dai ochi să te admire,

Şi morţilor grai dulce să spuie-a lor simţire.

Ah! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,

Cu-a lui întunecime ar face nopţi o mie,

Şi chipul tău ce fură chiar ochii de copile

Din alba lui splendoare ar face mii de zile!

Ah! buzele-ţi rotunde, cu râs înveselite,

Se par două cireşe în soare pârguite,

Şi mijlocu-ţi de-albină sub vălul tău de aur

Se leagănă prin aer precum un verde laur;

Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,

Răsfrâng toată văpaia cereştilor iubiri

Ce ai aprins în inimi când te-ai ivit pe lume

Tu, zână fără seamăn, minune fără nume!”

Copila, cu uimire, îl asculta zâmbind…

Apoi, cătând în urmă-i, se depărta fugind,

Lilie zburătoare, de fluturi alungată,

Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.

III

Visează luna-n ceruri!… sub visul cel de lună

Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.

Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere

Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere.

Albina doarme-ascunsă în macul adormit,

Bâtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,

Şi raza argintie din stele dezlipită

Căzând, săgeată lungă, prin umbra tainuită,

Se duce de aprinde văpăi tremurătoare

În albele şiraguri de rouă lucitoare.

Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopţii zboară?

Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară

Şi merge drept la malul pârăului din vale?

Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,

Ea vine lângă apă, cu drag la ea priveşte

Şi, singură-n răcoare, de baie se găteşte.

O! dalbă feerie! divină încântare!…

Rochiţa de pe umeri alunecă, dispare,

Şi lumii se arată minunea cea mai rară,

Albind ca faptul zilei în zi de primăvară!

Toţi ochii de luceferi, de păsări şi de flori,

Loviţi ca de lumina rozatică din zori,

S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde…

Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.

Ferice, dezmierdată de unda răcoroasă,

Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă,

Lăsând ca să albească prin valul de cristal

Frumoasa rotunzime a sânu-i virginal.

Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,

Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,

Şi apa-n vălurele de aur se-ncreteşte,

Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte,

Pădurea cântă imnuri, şi luna amoroasă

Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.

Acum pe lângă trestii ea lunecă uşor

Şi, vrând la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,

Pe sânul ei ud încă ea părul îşi adună,

Se oglindeşte-n apă, se oglindeşte-n lună,

ţi umbra-i diafană cu formele-i rotunde

În lină îngânare se clatină pe unde. 

IV 

Cocoşu-n depărtare intonă o fanfară!

Copila cu grăbire din valuri iese-afară.

Ah! unde-i e rochiţa şi unde-al ei noroc?…

Ea vede zburătorul cu ochii mari de foc

Ce vine ş-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipă;

Dar grabnic se aude un freasnăt de aripă,

Şi dalba-mpărăteasă, din braţe-i dispărând,

Se schimbă-n rândunică şi fuge-n cer zburând!

Atunci ş-a ei rochiţă, nălţându-se în vânt,

Topitu-s-a în ploaie de raze pe pământ,

Şi pân-în faptul zilei crescut-au flori din ele,

Odoare-a primăverii: Rochiţi-de-rândunele!…

Legenda ciocârliei

Lie, Lie,

Ciocârlie,

Zbori în soare

Cântătoare

Şi revină

Din lumină

Pe pământ

Cu dulce cânt!

(Poporal)

De când erau ca iarba anticii codri deşi

Şi mici ca muşuroaie Carpaţii uriaşi,

Şi văile profunde, şi latele vâlcele

Ca pe o apă lină uşoare vălurele;

De când în lume lupii erau păstori de oi

Şi urşii cu cimpoaie mânau cirezi de boi;

De când purta-n cosiţe Ileana Cosânzeană

O floare cântătoare, o floare năzdrăvană,

N-a fost copilă-n viaţă mai dulce, mai aleasă

Decât frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă!

Născută-n faptul zilei cu faţa-n răsărit,

Luceferii, văzând-o, mai viu au strălucit,

Ferice de-a atinge cu-o rază argintie,

Cu ultima lor rază aşa minune vie.

Şi astfel, de lumina cerească dezmierdată,

Ea, răsărind ca floare, a înflorit ca fată;

Ş-acum e fala lumii, a minţii încântare,

Al inimilor farmec, a ochilor mirare.

Tot omul care-o vede, răpit, uimit simţeşte

Că parcă se renaşte, că inima lui creşte,

Că trece lin din iarnă în dulce primăvară,

Că mii de păsări cântă în sânu-i şi pe-afară.

Ea are-o faţă albă de flori de lăcrimioare

Şi ochi cereşti, albaştri ca floarea de cicoare,

Ş-un păr ce străluceşte pe fruntea sa bălaie

Căzând, fuior de aur, de-a lung până-n călcâie,

Încât pe câmpul verde când trece zâmbitoare

Se pare c-o urmează prin aer fulgi de soare.

Ea poartă haine scumpe, uşoare, descântate,

Din fire de păianjen ţesute şi lucrate,

Prin care tainic saltă luciri de forme albe,

Comori atrăgătoare ca visurile dalbe,

Precum acele slabe văpăi tremurătoare

Prin frunze răspândite de luna gânditoare.

Aprinşii ochi ai nopţii în juru-i scânteiază,

Formând cununi de raze pe fruntea-i ce visează,

Şi lunecă pe sânu-i, rai alb de fericiri,

Voind ca să pătrundă prin iţele subţiri.

Seninul dulce-al zilei, râvnind acea minune,

Din soarele-răsare şi până la soare-apune

Se-ntinde pe deasupra-i cu bolta lui rotundă,

Voind să-i facă-un templu în care s-o ascundă.

Şi-i zice: Însuşi cerul spre tine se înclină…

Frumseţea-i o coroană pe frunte de regină!

II

Şi mers-a vestea-n lume, trecând din gură-n gură,

Că Lia fură ochii, şi minţile le fură;

Şi dus-o-au pe aripi în locuri depărtate

Cocoarele-n triunghiuri prin aer înşirate,

Şi spus-a vântul ager, în veci neodihnit,

Că nu-i copilă alta mai dulce de iubit.

În grabă alergat-au din toate-a lumii zări,

De peste munţi, din funduri, de peste nouă mări

Cei mai viteji şi mândri feciori de împăraţi,

Vrăjiţi de-a fi pe viaţă de Lia fermecaţi.

Venit-au Roşul, craiul înaltelor lungi plaiuri,

Şi Albul ce domneşte pe douăzeci de raiuri,

Şi Peneş-împăratul, arcaş cu ochiul ţinteş,

Ce are-n tolbă fulgeri şi-n grajd pe calul Vinteş;

Şi alţii, mulţi ca frunza, mânaţi de-a lor iubire

Cu Lia drăgălaşă să cate împeţire.

Dar nici îşi pleacă ochii la ei frumoasa fată,

Cum nu se uită crinul la iarba cea uscată,

Ci vecinic ea priveşte cu drag la mândrul soare!

Şi, tot privind lumina din faţa-i arzătoare,

Cu lacrimi i se umplu albaştrii ochi frumoşi.

Ei plâng! de ce plâng însă luceferii duioşi?

De mult privit în soare, sau de o jale-ascunsă,

De-o gingaşă dorinţă, de-o taină nepătrunsă?

Ah! taina ei n-o ştie nici zâna ce-o iubeşte,

N-o ştie căpătâiul pe care odihneşte,

Nici apa ce oglindă obrazu-i la trezie,

Nici cerul, nici pământul! dar umbra să o ştie!

Ades copila, pradă gândirii ce-o răpeşte,

Se scaldă în lumină, cu soarele grăieşte

Şi zice: Tu, al lumii monarc strălucitor!

O! splendidă comoară de viaţă şi amor!

Tu, ochi deschis în ceruri să vadă-a mea iubire!

Tu, singura-mi dorinţă, tu, dulcele meu mire!

Pleca-voi, ah! pleca-voi, luând urmele tale,

Să te-ntâlnesc ferice, să te culeg în cale,

Să fii al meu şi numai al meu, o! mândre soare,

Să nu mai plâng de moarte când tu săruţi o floare,

Căci te urăsc atunce… cu dragoste şi dor,

Şi văd că de-acea ură duioasă am să mor!

Ea zice şi se simte de raze inundată.

Iar umbra ei suspină în urmă-i tupilată:

Ah! draga mea stăpână! Ferească Domnul sfântul

De a-ţi asculta îndemnul, de a-ţi împlini cuvântul,

Căci vai de-acel ce-apucă pe-a soarelui cărare!

El intră-n cale lungă ce capăt nu mai are

Şi unde începutul se leagă cu sfârşitul,

Şi unde-şi pierde mintea şi paşii rătăcitul.

Ah! Lia, te gândeşte că soarele-i cu dar

De viaţă şi de moarte, că-i dulce şi amar!

El dă junie lumii, iubire, fericire,

La plante, cuiburi, inimii el dă însufleţire,

Dar raza-i ce învie e rază şi de foc

Ce arde crinul fraged şi tristul siminoc,

Şi râurile soarbe, şi păsări săgetează,

Şi umbra o înghite când soarele-i amiază.

Ah! fie oricum fie! răspunde-n grabă Lia.

Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria

De-oi şti că-n a mea cale voi face totdeauna

Din şapte nopţi o noapte, din şapte zile una,

M-oi duce mult departe c-un repede avânt,

Departe, unde cerul se lasă pe pământ,

Pe unde munţii falnici apar ca nourele,

Pe unde stau de vorbă la umbră flori cu stele.

M-oi duce până mi-oi găsi ursitul

Ş-oi sta gură la gură cu soarele iubitul,

Căci vreau să-i privesc faţa ca să-mi alin durerea,

Să văd curgând din buze-i cuvintele ca mierea!

Amar de tine, Lie! o! Lie, amar de mine!

Dar fie! unde-i merge, şi eu mă duc cu tine.

III

În revărsatul zilei, când nasc a vieţii şoapte

Şi lin se dezveleşte seninul cer din noapte,

Pe când lumina-i sură, plăpândă, răcoroasă

Şi somnul îşi destinde aripa somnoroasă,

Frumoasa Lia pleacă pe Graur, calu-i şarg,

Ce zice că pământul nu e destul de larg,

Şi zboară fără saţiu, luându-şi iute zborul,

Ca vântul şi ca gândul, ca spaima şi ca dorul.

El fuge pe sub soare, el fuge pe sub lună

Şi piere într-un fulger cum piere vestea bună;

Şi trece pe sub nour, şi trece pe sub stea

Clipiş, cum se strecoară prin oameni vestea rea!

Se duce calul Graur spre codrii de stejari

În care greu se luptă cu balaurii cei mari

Cu pajuri năzdrăvane născute-n ceea lume;

Prin locuri unde şerpii briliante fac din spume

Şi zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese,

Ca-n ele să ascundă frumoase-mpărătese.

El trece prin poiene cu tufe aurite

În care se alungă şopârle smălţuite

Şi blânde păsărele ce cântă-n cuibul cald,

Având rubine-n pliscuri şi ochii de smarald.

Acolo vântul serii prin frunze-alene zboară,

Lovind încet de umbră aripa lui uşoară,

Şi iarba, chemând vântul din zori ca s-o dezmierde,

Se mişcă-n vălurele precum o apă verde.

El trece peste râuri ce curg necontenit

Ca zilele senine a celui fericit.

Şi apa-ndeamnă fata pe maluri să se culce,

În ea să se oglinde, s-o facă apă dulce.

Zadarnic! ea-nainte, înainte mereu pasă,

Ca omul cu grăbire mânat de dor de casă,

Şi de trei ori trei zile şi nopţi de trei ori trei

Ea lasă somnul dulce să piară-n urma ei.

Şi astfel tot pe cale, cu ochii ţintă-n soare,

Cu coamele-i lucioase în vânt fâlfâitoare,

Ea pare şi dispare, răpită de cal Graur,

Precum un vis ferice într-un vârtej de aur.

Dar după multă trudă şi mult amar de cale,

Odată cu amurgul ajunge într-o vale,

O vale înverzită ce se uneşte-n zare

Cu-albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare.

Acolo calul Graur îşi încetează zborul,

Nemaiavând pământuri să bată cu piciorul,

Iar Lia se coboară cu grabă de pe cal

Şi merge de se pune pe-al mării verde mal,

Privind cu dor la raiul din fundul depărtat

Pe care se ridică al soarelui palat.

Pe unde-ţi merge gândul, stăpâna mea iubită?

O întreabă glasul umbrei de cale obosită.

Ah! dragă surioară! duioasa Lia zice,

Zăreşti în depărtare cea insulă ferice

Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime?

Vezi tu colo, în zare, colo, pe-o înălţime,

Acel palat de aur, cel cuib de străluciri,

Cu poarta de rubinuri şi stâlpii de safire?

Acolo împărăţeşte frumos ursitul meu,

Acolo-mi zboară gândul, acolo eu mă vreau!

Dar cum să fac, vai mie! ah! calul meu nu poate

Să calce şi pământul, şi mările să-noate!

Stăpână! zice Graur, ce nu pot eu pe lume

O poate al meu frate, născut pe-a mării spume.

Cum zice, cum nechează…

Din marea cea profundă

O volvură se-nalţă şi iese-un cal în undă,

Cu ierburi şi mărgeanuri având coama-mpletită,

Şi solzi de-argint pe spate, şi palmă sub copită.

Zărindu-l, Lia vesel de cale se găteşte,

Dar când e ca să plece şi când se despărţeşte

De Graur, ea-l sărută, pe coadă-l mai dezmiardă

Şi-l cheamă drag pe nume şi plânge c-o să-l piardă.

Apoi se-ntoarce iute la mal, şi iute sare

Pe noul cal ce-o poartă uşor pe-a lui spinare.

Şi umbra ei rămâne pe mal înstrăinată,

Şi Graur se afundă în zarea înnourată.

IV

Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alină

Cântând o melodie simfonică, marină,

Ajunge Lia grabnic la insula dorită,

A cărei iarbă vie cu raze-i altoită.

Copila-n haine mândre de fiu împărătesc

S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc,

Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător,

O spun mai mult că-i fată decât că e fecior.

Ea intră în palatul acel de feerie

Cu inima-n bătaie de dulce bucurie,

Dorind ca să-ntâlnească, temând de-a întâlni

Pe-acel care-a vrăjit-o aicea de-a veni,

Şi iată că zăreşte a lui bătrână mamă,

Cu genele căzute pe ochi ca o năframă!

De când nu era încă pământul care este,

De când tot ce e-n lume era numai poveste

Şi raza de lumină şi razele căldurii

Erau comori ascunse în haosul naturii,

A splendidului soare ferice născătoare

Trăieşte-n luminoasă şi magică splendoare,

Dar tristă şi orbită de vecinica-i lucire,

Şi-i este scris de soartă atunci numai să vadă

Când fiul ei în cursă ar fi expus să cadă.

Sărmana-ncet aude sunând pasuri străine,

Tresare şi întreabă: Ce om, ce fiară, cine

A îndrăznit să vie aice, ş-a pătrunde

În locuri necălcate de pas de om; pe unde

Nici pasărea măiastră a trece nu-ndrăzneşte,

Nici doru-n rătăcire pierdut nu se opreşte?

Copila tremurândă s-apropie şi zice:

Sunt om cu gânduri blânde venit din lume-aice.

De eşti fecior, replică bătrâna îngrijită,

Să-ţi fie calea floare şi urma înflorită,

Şi-n viaţă să ai parte de soacră iubitoare

Şi de nevastă dulce, frumoasă, zâmbitoare;

Iar dacă eşti tu fată, precum te-arată glasul,

Pe urma ta uşoară întoarce-ţi iute pasul

Şi piei din aste locuri neatinse şi curate,

Domnite de-al meu soare, copil fără păcate!

……………

Copila spăimântată cu dorul ei se ceartă.

Ar vrea, ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă;

Când iată că s-aude în lunga depărtare

De cai venind spre casă voioasă nechezare,

Şi iată că palatul se umple deodată

Cu zilnica lumină din lume adunată;

Căci soarele apune, lăsând de-a lung pe ceruri

Clipirile de stele ş-a umbrelor misteruri.

El vine şi apare atât de luminos,

Că-ntunecă vederea cu chipul său frumos.

Bine-ai venit, copile, de mult înstrăinat!

Îi zice blânda mamă c-un dulce sărutat.

Te bucură de oaspe venit de pe pământ,

Un oaspe blând la suflet şi gingaş la cuvânt!

În juru-i mândrul soare se uită cu mirare…

El vede şi nu crede, îi pare că îi pare

Şi simte-un neastâmpăr, în inima-i vergină

Sub galeşa ochire a fetei ce suspină.

Apoi, luând de mână pe Lia tremurândă:

Oricine-ai fi, el zice, fiinţă, tu, plăpândă!

Durerea omenească în veci să nu te-ajungă,

Şi fie-ţi scurt necazul şi fericirea lungă!

Pe flori de primăvară obrazu-ţi să se culce,

Şi fie-ţi dulce viaţa şi moartea fie-ţi dulce!

Copila îl ascultă pierdută în extaz,

Cu zâmbetul pe buze, cu lacrimi pe obraz,

Şi zice: Mândre soare! lăsat-am scumpa ţară

Şi casa părintească în timp de primăvară,

Cu dor să vin la tine, de-aproape să te-admir;

Şi-n calea mea grăit-am cu flori de trandafir,

Cu râuri şi cu nouri, cu fluturi şi cu stele;

Grăit-am şi cu vulturi, cu şoimi, cu rândunele,

Cu tot ce putea-n lume de tine să-mi grăiască,

Ş-acum îţi zic eu ţie în limba omenească:

Minune mult iubită! Lumină de lumini!

Ah, inima mă poartă să stau în veci cu tine!

Şi soarele şi Lia, pereche de iubire,

În ochi aprinşi de doruri îneacă-a lor privire,

Zâmbind unul la altul cu-nduioşire multă.

Iar mama ce nu-i vede, dar care îi ascultă,

Grăind cu mintea, zice: Să fiu oare-nşelată?

Acest străin să fie oare fecior, sau fată?

El are glasul dulce, prea dulce, prea duios

De când a dat cu ochii de fiul meu frumos!

Apoi, mai stând pe gânduri, adaugă-n tristeţe:

Ah! unde mi-e vederea din dalba tinereţe!

Amar de cine are pe ochi un negru nor

Când inima presimte! E fată, sau fecior…

La noapte voi aşterne în patu-i albe flori;

De-a fi bărbat, sub dânsul pieri-vor până-n zori,

Iar de-a fi fată, ele, de sânul ei lipite,

În faptul dimineţii vor fi mai înflorite.

Bătrâna-n neastâmpăr se duce şovăind,

Condusă de-a ei cârjă prin umbră pipăind.

Atunci voiosul soare, simţind o nouă viaţă,

O ia pe Lia-n braţe şi o sărută-n faţă

Şi-i zice cu-nfocare: Iubita mea mireasă,

În lumea pământeană ai fost împărăteasă;

De-acum tot împreună gustând cerescul bine,

Eu lumina-voi cerul, şi tu, dragă, pe mine.

Copila varsă lacrimi; uimită ea simţeşte

Că inima-i ferice în sânu-i se topeşte

Ca ziua cea de vară când razele se scurg

Topindu-se în umbra adâncă din amurg.

Şi astfel drăgălaşii de-a lor iubiri au parte…

Iar când le spune noaptea că-i timp a se desparte,

Nici unul n-are gândul să facă începutul,

Să rupă lanţul dulce ce-i leagă cu sărutul!

V

A doua zi, pe timpul minunilor visate,

Când faptul dimineţii la uşa nopţii bate,

Bătrâna mamă, trează de grija ce-o domină,

Simţeşte că e-n lume o stranie lumină.

Ea merge cu grăbire la patul unde crede

C-a trebuit să doarmă străinul… şi ea vede

(Căci dragostea de mamă o face-acum să vadă),

Ea vede-n aşternutu-i flori vii ca de zăpadă.

Ah! zice cu durere; nici una nu-i uscată!

Nici una veştezită! Străinul oaspe-i fată!

Apoi, în tulburarea-i de crudă presimţire,

Înalţă ochii-n ceruri şi vede cu-oţerire…

Ce vede?

Pe zenitul adânc, înflăcărat,

Măreţul soare plană! şi caru-i înhămat

Cu nouă cai de raze, ce-n spaţiu l-au răpit,

Cutrieră cerescul întins nemărginit.

Zbor caii lăsând râuri de foc în urma lor

Şi frâiele scăpate de-a lung în aer zbor;

Iar soarele ferice, dând lumilor uitare,

Cu Lia legănată pe sânul lui apare,

Şi lumile inundate sub flăcări arzătoare

Privesc cu îngrozire alt soare lângă soare…

Blestem! strigă bătrâna, blestem pe capul tău,

Tu, care-mi răpeşti viaţa, răpind pe fiul meu!

Şi mama cade moartă!

Ea cade! dar urgia,

Dar cruntul blestem zboară, se suie până la Lia,

Ş-a soarelui mireasă lovită, fulgerată,

Din ceruri cade-n mare lucind ca o săgeată.

………………..

Ah! mare i-a fost visul şi scurtă fericirea!

Iubirea i-a dat moartea şi moartea nemurirea!

Iar sufletu-i ferice luat-a forma vie

De-o mică, drăgălaşă, duioasă ciocârlie

Ce vecinic către soare se înalţă-n adorare,

Chemându-l, primăvara, cu dulcea ei cântare!

 

Andrii Popa (balada)

Cine trece-n Valea-Seacă

Cu hamgerul fără teacă

Şi cu pieptul dezvelit?

Andrii-Popa cel vestit!

Şapte ani cu voinicie

Şi-au bătut joc de domnie

Şi tot pradă neîncetat,

Andrii-Popa, hoţ bărbat!

Zi şi noapte, de călare,

Trage bir din drumul mare,

Şi din ţară peste tot!

Fug neferii cât ce pot,

Căci el are-o puşcă plină

Cu trei gloanţe la rădăcină,

Şi are-un murg de patru ani,

Care muşcă din duşmani,

Ş-are fraţi de cruce şapte,

Care-au supt sânge cu lapte.

Şi nu-i pasă de nimic,

Andrii-Popa cel voinic!

Căpitane, frăţioare,

Ce se vede despre soare?

Să zăresc vro patru cai!

N-auzişi tu de-un Mihai?

Căpitane, te găteşte,

Mihai mândrul te goneşte.

Iată-l, vine ca un zmeu!

Fă trei cruci la Dumnezeu.

Cum îi vede-n depărtare,

Popa strigă-n gura mare:

Hai la goană de neferi!

Hai la horă de muieri!”

Au zis! ţipă, se aruncă,

Trece şes, pâraie, luncă

Cu fugarul sprintenel

Şi cu hoţii după el.

Mihai mândrul vine iară,

Falnic ca un stâlp de pară,

Pe-un cal alb ce n-are loc

Şi din ochi aruncă foc.

Fug cum fuge-o rândunică,

Fug ca fulgerul când pică,

Şi se duc voinicii, duc,

Cu urgie de haiduc!

Piept în piept! câmpul răsună,

Toţi de tot dau împreună.

Toţi la luptă-s încleştaţi,

Toţi în sânge încruntaţi.

Ura, fraţi!” caii nechează,

Sus văzduhul scânteiază.

Ura!” moartea s-au ivit!

Vulturu-n zbor s-au oprit!

Zi de vară până-n seară

Dau voinicii să se piară

Şi cu ferul ascuţit,

Şi cu pumnul amorţit.

Sângele-n răni gâlgâieşte,

Glasu-n gură se sfârşeşte.

Zece-s morţi! doi încă vii,

Mihai mândrul şi Andrii.

Andrii fuge făr’ de-o mână,

Prinde murgul la fântână,

Dă pieptiş, sare pe şa

Şi din gură zice-aşa:

Zbori, copile sprintenele,

Să mă scapi de chinuri grele,

Că mă jur, de mă-i scăpa,

Ca pe-un frate te-oi căta.”

Murgul sprinten se repede.

În zadar! Mihai mi-l vede!

Stai, hoţ-popă, dragul meu,

Să-ţi arăt cine sunt eu!”

Şi cum zice, mi-l chiteşte,

Drept în frunte mi-l loveşte!

Ura!” Vulturul din nori

Răcni falnic de trei ori.